inca nu am invatat sa pierd

Nu am învățat să pierd. Nici oameni, nici lucruri. Urăsc să mă simt înfrântă și să simt cum jumătate din viața care îmi curge prin vene dispare într-o milisecundă în care mă văd fără acel ceva sau cineva pe care îl iubesc.
În ultima vreme simt cum anumite lucruri și ființe îmi scapă printre degete, iar eu nu pot decât să asist neputincioasă la acest spectacol macabru în care nu sunt doar spectator.

Mi se pare groaznic, groaznic în adevăratul sens al cuvântului „să nu mai ai”. Genunchii parcă se transformă în plastilină, în stomac se cască un hău, iar de gât te strânge o mână invizibilă, dar fermă, care îți ia și ultima suflare. Iată deci cum mă simt eu când sunt pe cale de a pierde și totul se petrece sub ochii mei. 
Dacă puterea unui om se măsoară în funcție de cum înfruntă acesta pierderile, de orice fel, în momentul în care se întâmplă, aș fi puternică doar pe jumătate. Pentru că după ce experimentez toată disperarea, mâhnirea, frustrarea și neputința pe care le poate simți un om mi le asum. Le accept. Mai greu, mai ușor, dar îmi accept aceste goluri care prind rădăcini în mine. Dar atunci când se întâmplă… atunci când se întâmplă sunt cel mai vulnerabil om de pe Pământ. Mă sufoc cu propria disperare și am oribila senzație că totul se întâmplă prea repede. Prea repede ca să pot face ceva.

Nu. Eu nu am învățat să pierd. Nici oameni, nici lucruri.

Inapoi in trecut

E greu să pleci şi uneori e chiar mai greu să rămâi. Dar cu siguranţă cel mai greu este să nu mai priveşti deloc înapoi.
E posibil să nu învăţăm niciodată să lăsăm totul în urmă. Ne impunem să facem asta, dar într-un moment de slăbiciune dăm fuga înapoi. Poate că teama de necunoscut, nesiguranţa ne împinge să facem cale întoarsă pe drumurile deja ştiute. Şi poate că uneori e bine să o facem. Să ne întoarcem acolo unde am lăsat părţi din noi. Uneori pentru a le recupera, alteori pentru a găsi răspunsuri la întrebări care ne consumă emoţional, pentru a accepta fapte şi pentru a ierta greşeli. Pentru a ne împăca propriul suflet.

Cândva, ai plecat. A venit o zi când ai decis că e momentul să pleci, realizând că acolo unde erai un univers ai devenit o planetă mică şi neînsemnată sau că locul tău în inima celuilalt nu mai e chiar al tău. Sau poate c-ai plecat dintr-un moft, încercând să-ţi dovedeşti ţie însuţi ceva.
Tu ai greşit sau el a greşit sau aţi greşit amândoi. Nici nu mai contează acum ce s-a întâmplat, ce s-a spus sau ce s-a gândit atunci. Acum amintirile nu-ţi dau pace şi parcă îţi vine s-arunci o privire peste umăr. Şi o arunci. Pe drumul înapoi recunoşti oameni, locuri şi arome. Ţi-e totul familiar şi inima parcă ţi s-a trezit la viaţă. Privind cu alţi ochi, totul pare schimbat şi nu eşti încă sigur dacă schimbarea ţi-e sau nu pe plac. Faci un popas, apoi încă unul şi încă unul. Eşti nemulţumit de ce găseşti. Îţi continui drumul şi începi să găseşti pe ici o frântură de suflet, pe colo o bucăţică de inimă. Cu mâna tremurândă te apleci şi le recuperezi. Cumva, reuşeşti să le reasamblezi la locul lor şi deşi nu se mai potrivesc că prima oară te simţi mai…întreg.
Abia acum realizezi că erai incomplet, că ce ai lăsat în urmă era important şi că fugind nu te-ai îndepărtat de cei pe care ai vrut să-i laşi în urmă ci chiar de tine însuti. Te-ai regăsit. Da, acum te-ai regăsit şi te simţi împăcat. Ai învăţat să accepţi că trecutul nu se uită, ci se asumă şi că nu poţi fi fericit dacă nu ai sufletul întreg.

Pentru că vezi tu… nu uiţi niciodată ce-ai iubit, ce-ai plâns, ce-ai îmbrăţişat.
Eu nu ştiu să uit…